In timpul unei nopti ploioase

Urmarind un documentar mai devreme , “everything and nothing” , referitor la planeta noastra si la sistemul solar , mi-a venit inopinant ideea : “cat de mare este Universul , cat  de mic este omul “…cat de mici apoi , sunt  problemele cotidiene ( vecini neciopliti , rutina de zi cu zi a serviciului , neintelegerile de la locul de munca , neintelelegerile de acasa , scopurile si planurile de bunastare materiala …) cat de efemere!  Cat de putin importante  sunt lucrurile , luxurile spre care eu si multi altii nazuim , luptam – in pofida sanatatii noastre de multe ori – spre a le obtine  in comparatie cu fenomenul acesta ciclic al vietii si mortii atat pe Pamant cat si in Univers.  Cu alte cuvinte ,  m-am lasat inchistata in mecanismul acesta al societatii actuale  de consumator inrait ,  de cautator al “aurului” , al bunastarii materiale  si am devenit mai  mica de cat sunt in Univers.  Fara sa imi dau seama , m-am inscris in rutina societatii , in micile mizerii pe care oamenii si le impart cu darnicie in fiecare zi si  m-am lasat ranita  , mi-am inchis perspectiva reala de a privi viata pentru una meschina .

Si , atunci , in timp ce priveam absorbita de imaginea  stelelor din documentar si ascultam explicatiile  referitoare la sistemul solar si de ce este intuneric noaptea desi deseori pe cer putem vedea un numar infinit de stele  , am inteles ca viata in sine este un proces destul de simplu si in acelasi timp echilibrat : te nasti , traiesti  si apoi , mori.  Cum traiesti …? Asta depinde de tine , dar din pacate ,si  de societatea in care te-ai nascut. Uneori , societate iti poate inabusi  individualitatea  si te poate inlantui ca un sclav in propriile ei dictoane ( istoria doar ne demonstreaza acest fapt!) , te poate “hipnotiza” in a-ti dori lucruri marunte  pe care le hiperbolizeaza ca necesare  si fara de care nu esti acceptat in grup ( exemplul cel mai elocvent aici  poate fi urmarit la adolescentii care din nevoia de apartenenta  isi atarna in cui gandirea proprie pentru a o adopta pe a grupului) sau te poate determina sa te alergi dupa “mirajele” perfectionismului ( casa perfecta , barbatul perfect , corpul perfect s.a)  pe care , in fond tot ea il stabileste si nu natura .

Este greu , totusi , sa porti cu tine in fiecare secunda aceasta perspectiva de a privi viata . Este greu sa nu te lasi absorbit de rutina zilnica si de o ciclicitate mediocra a gandirii , mai ales daca traiesti , convietuiesti  intr-o astfel de comunitate . E o stare atat de molipsitoare! Si este asa pentru ca exista ceva in oameni inca mentinut natural : acel sentiment de apartenenta , de alipire afectiva inerenta oricarui proces de interrelationare.  Dar , eu imi propun sa ajustez aceasta molipsire , caci adeseori ma conduce catre inchistare si banalitate . Imi propun ca micile rautati , ranchiuni pe care le pasez si imi sunt pasate de multe ori  sa nu imi mai acapareze atat de mult constiinta . Imi propun sa mai revin asupra linistii mentale si sufletesti pe care am obtinut-o urmarind ( culturalizandu-ma asadar!) documentarul despre Pamant , Sistemul Solar  si despre infimitatea  fiintei umane.

Panorama bucuresteana

Este inevitabil,de fiecare data cand trec pe langa Universitate e musai sa vad sarmani fara case , sa trec pe langa debili mintali gen schizofreni sau pur si simplu “oameni ai strazii”. Si culmea ironiei , trecand pe Calea Victoriei am intalnit excursionisti straini ( francezi parca) cascand ochii la vitrinele mari – si cam goale- ale magazinelor de lux. Ma intreb ce ganduri si sentimente le-or starni oamenii abandonati ai societatii romanesti. De altfel , oare de ce or veni straini sa viziteze Bucurestiul? De atata timp e vestit ca fiind ” un lighean cu laturi” la propiu si la figurat. In afara cateorva muzee , o gradina botanica si cinematografe , n-ai ce sa admiri.
Centrul Bucurestiului nu reprezinta o panorama nemapomenita de contemplat . Este un furnicar de masini , inghesuiala , strazi inguste , pe unele parti , pe unde mana constructoare a lui Ceausescu nu a ajuns , cladiri vechi , boieresti dar darapanate , adapostind fie gunoaie , fie tigani- alte gunoaie , dar umane. Per ansamblu , totul este invaluit de un miros puternic de noxe.
Dar , poate asta e motivul excursionistilor de a vizita Capitala…sa vada cum degradarea umana se imbina cu fitele de prost gust , cum magazinele de lux ascund cladiri dezafectate si cum centrul istoric chiar te duce inapoi cu sute de ani pe cand nu exista trotuar sau pavaj , ba intr-un timp iti punea la incercare si abilitatile de acrobat , calcand pe barne putrezite si cam incomplete.
Revenind insa la prima afirmatie referitoare la oamenii strazii , ma impresioneaza imaginea lor de fiecare data si ma intreb cat de dificil le este sa duca o viata atat de oropsita. Ma intristez , dar merg mai departe caci realizez ca nu pot sa ii ajut sau poate nu am curajul sa ma implic , poate amandoua.
Dar , in mod sigur , guvernantii si politicienii nostri ar putea sa schimbe situatia lor defavorabila , injositoare. Ar putea , insa nu o fac . Spre exemplu , chiar astazi la stiri am auzit doua vesti paradoxale : pe de -o parte Guvernul , in ciuda impozitelor pompoase si reducerilor de venit , tot nu reuseste sa obtina bani pentru Sanatate si Pensii , pe de alta parte Basescu doreste jucarii noi pentru armata : niste avioane de lupta ultra , mega etc americane ,pe care bineinteles , le-ar putea lua la pret “redus” din x motive. Sooo, ce zice Base ” la dracu cu boschetarii si handicapatii , hai sa luam avioane de lupta !”Sa mai zic de problema cainilor maidanezi , ca se reincepe dezbaterea subiectului si se incearca cu indarjire evitarea aprobarii unei legi bine conturate? E un mizilic pe langa avioanele de lupta!
Sa se apropie oare vreun razboi ceva in care Basescu ne baga la inaintare , in timp ce el fuge cu familia pe insulele Maldive?
Ramane de vazut si bineinteles, trait…daca nu cumva in 2012 chiar vine Sfarsitul si atunci restul nu mai conteaza!

Confuzie

Cred ca am ajuns in acel punct din viata unui om cand – daca are putina constiinta de sine- sta si se intreeaba :” ce fac ?” Cine sunt , cine vreau sa fiu si am vreun scop sau plutesc zi de zi printre valmaseala creata de altii ?
Cand eram mica visam adesea despre cat de multe o sa fac si o sa am . Visam ca o sa am o profesie clar definita ( desi , nici pe atunci nu aveam o idee exacta despre o profesie anume )si o sa castig multi bani si o sa fiu o persoana sigura pe sine , hotarata in tot ceea ce va face si mai mult decat atat , isi va ajuta parintii astfel incat sa le ofere un trai confortabil si relaxant. Visam…dar , nu mi-am pus visul in practica , nu l-am transformat intr-o ambitie personala puternica nu stiu cum , dar frica mea de “lume” , de esec si izolare s-a transformat in realitatea si cosmarul prezentului.
Tin minte ca eram in clasa a 7a , la ora de engleza , si unul din subiectele abordate a fost sa vorbim in engleza – off course- despre cea mai mare temere a noastra. Atunci , singurul gand persistent care mi-a venit in minte a fost: “Mi-e frica sa nu ajung o persoana fara casa , fara serviciu , respinsa de societate – un vagabond!”
Ei bine, 12 ani mai tarziu ma observ si acelasi gand ma sperie in continuare , mai ales ca am ratat cateva oportunitati de angajare , din care am descoperit cat de dificil imi este sa ma acomodez rutinei profesionale. Ultima oportunitate se referea la un post de operator de sondaje . Din primul interviu mi s-a parut un job bunicel , un part-time lejer si putin stresant. In momentul in care am si testat “terenul” mi-am dat seama ca nici 4 ore nu as fi rezistat intr-un mediu galagios , in care trebuia sa ma concentrez pe vocea unui oarecare din casca si sa reusesc sa il fac atent la niste intrebari plictisitoare si repetitive care durau in jurul a 20 -25 de minute. Ma plictiseam eu citind intrebarile , daramite cel care trebuia sa raspunda!
Si asta a fost doar problema majora , caci mai erau altele legate de atmosfera de lucru ( prea cald in camera , niste birouri stil japonez ca niste cutii, supervizor etc) .
Erau persoane cu vechime , care rezistau presiunii si plictiselii rutinei. Eu am renuntat numai dupa aprox. 4 ore . Am plecat cu durere de spate si gat , ametita si cu voci in urechi!
Si , totusi , in ciuda evidentului disconfort fizic …era un job , o sursa de bani . Baniiiii! Totul se invarte in jurul banilor !
De atunci , dezamagita , am inceput sa ma gandesc foarte serios la ceea ce vreau sa fac . Evident , nu sunt intr-o stare psihica foarte buna , foarte echilibrata , dar nu sunt unica , mai sunt si altii la fel si aceia in schimb , reusesc sa stea , sa suporte rutina unui loc de munca!
Deci ,…caut sa ma inteleg , caut motivatii , caut scopuri in mine , ceva trebuie sa fie .
( Mi-e ciuda , uneori , pe acei oameni care , inca de mici , si-au stabilit profesia , stiu cum vor sa se integreze in societate ca si statut profesional : ‘vreau sa fiu doctor ” sau “vreau sa fiu profesor” sau “vreau sa fiu pilot ” etc)
Sau poate nu am destul energie mentala , poate ar trebui sa ma fac agricultor si sa imi fac o ferma.( si totusi , vreau mai mult decat atat , dar ce???)
In fine , pe langa nedumerirea mea …mai am un inamic – timpul- care face ca situatia mea sa fie si mai complicata decat e. Nu pot sta o vesnicie sa realizez ce vreau sa fac sau cine vreau sa fiu . Trebuie sa ma hotarasc – si repede- pentru ca timpul zboaaaaara si …crap:(
Deci…cine sunt?….ce vreau??…