Inceput de vara in Bucuresti

Se pare ca zilelele insorite incep sa se insire una dupa alta , in fiecare saptamana , aici ,in Bucuresti! Deocamdata , soarele nu arde atat de puternic , dar nici mult nu mai are ….Totusi , prefer cerul albastru cu nori pufosi si la 30 si ceva de grade , frigului si umezelii din iarna trecuta!
Intre timp , puiutii ( Rosa , Blackie si Baloo) sunt intr-o pauza de somn – thank God!- Binteinteles , ca s-au cuibarit langa scaunul de la birou , adica cat mai aproape de mine. Probabil ca ma vad ca pe o mama sau mai exact , ca furnizorul de mancare , din moment ce numai eu le servesc papica ) Puffy , pe de alta parte , leneveste pe afara , ascunzandu-se de soare , cautand racoarea! In momentele acestea , privindu-i cum dorm sau lenevesc ….ma apuca un drag de ei , si i-as dragalasi , dar nu vreau sa ii trezesc …:P Sunt atat de pufosi , atat de micuti si fragezi , cateodata mai sforaie , alteori au diverse vise si chitaie sau dau din coada si in timpul asta , nu pot sa nu observ cat de apropiati sunt ca manifestari cu oamenii , cu copiii! – niste copii super energici!
O sa-mi fie dificil sa ma adaptez din nou la traiul fara ei , dar puiutii cresc si au nevoie de papica mai multa , apoi de vaccinuri , or sa aiba nevoie mai apoi de miscare si in afara casei …iar eu nu le pot indeplini in viitor toate aceste necesitati. Pe de-o parte pentru ca il am pe Puffy si egoistul de el nu accepta in perimetru partener de joaca etc ( si am incercat sa il impac cu puiutii , dar revolta lui este de neinduplecat) , pe de alta parte problema banilor ramane printre motivele principale pentru care nu pot sa ii pastrez! Apoi , cum inca sunt la inceput de drum – in sensul construirii unui camin doar al meu , propietate personala -nu pot sa prevad ce schimbari pot aparea iar , atunci nu as vrea ca din cauza schimbarilor , sa le produc rau sau mai exact , sa ii pun spre adoptie dupa o vreme in care s-au atasat de mine prea mult. Si viceversa. Luna asta Puffy a implinit un an . Dupa un an de vietuit alaturi de noi si noi alaturi de el , am realizat ca a-l da spre adoptie sau a-l duce la tara , la bunici , este ceva de neconceput! Este cainele meu , parte integranta din familia mea.
De aceea , sper sa le gasesc si acestor micuti stapani care sa gandeasca in acelasi mod ca si mine in privinta aceasta . Cainele este si o bataie de cap , dar o si mai mare bucurie ! Este o responsabilitate asa cum este si un copil sau o persoana de care trebuie sa ai grija. Si la fel sau poate chiar mai mult , recompensa grijii tale pentru el este pe masura responsabilitatii.
Ca atare , numarul mare de caini fara stapan nu sugereaza altceva decat o iresponsabilitate in masa a societatii in ingrijirea , devotamentul si protectia acestor fiinte.
Ar fi ironic ca elementele budismului , legate de reincarnare sa se aplice oamenilor dupa moarte. Ce ar insemna asta pentru romanii care au ucis , torturat , neglijat si abandonat animalele de companie ? O reincarnare pe Pamant exact sub forma pe care au persecutat-o cel mai mult!

Despre caini…

In seara asta mi s-a pus pata pe salvatul cainilor. Ma tot gandesc la acest subiect , al cainilor vagabonzi.
Imi dau seama ca si eu , la fel ca multi alti oameni , devin , unoeri , insensibila la ceea ce ma inconjoara . M-am obisnuit de atata car de vreme cu : cersatori , caini vagabonzi , mizerie pe strazi si alte minunatii de genul asta , incat panorma asta a devenit un cotidian fatidic . Si sunt – ma refer acum la cainii vagabonzi- atat de multi ! Ba uni asa zisi “stapani de caine” , isi lasa patrupedele pe strada , dupa o vreme . Ii lasa la voia sortii! Cum poti fi asa de rece , incat dupa chiar ani de zile , sa alungi un suflet care s-a atsat de tine , care depinde de tine in privinta hranei si adapostului?
Ma intreb ..oare , daca sa zicem nu ar exista legi sociale , acei oameni ar putea sa isi alunge si copiii dupa cativa ani …din diverse motive? Ar ceda in fata unui astfel de impuls daca nu ar fi constransi de o bruma de morala si niste legi …slab aplicate la noi in tara? Da’ ce tot vorbesc , realitatea este chiar in fata mea : sunt din ce in ce mai multi copii abandonati sau care fug de acasa datorita tratamentului inuman pe care il primesc de la parinti. Acum, bine , sunt si unii care fug de acasa din alte motive care nu tin neaparat de un comportament agresiv al parintilor.
Sa revin , totusi , la subiectul acestei noptii / dimineti . Nu mai imi aduc aminte daca am mentionat intr-un post anterior de Pufi – catelusul meu de 5 luni -momentan- , asa ca am sa spun pe scurt cum a ajuns la mine in curte , apoi in hol si apoi , bineinteles , in casa , pe covorul din mijlocul camerei ) L-am gasit intr-o noapte intr-o parcare din Constanta. Fusese accidentat de o masina si eu l-am auzit chitaind. Plina de indoieli – ca un om ce deja avusese un caine si se recupera dupa moartea lui- l-am chemat pe Adi sa ma ajute in a vedea ce s-a intamplat. Adia fost ferm de la inceput si mi-a zis ca daca ne implicam il si luam cu noi acasa. Eu eram inca in dubii caci stiam ce responsabilitate inseamana , dar tot am zis ca o sa vedem dupa ce il vedem.
Bineinteles , ca era irezistibil de frumos la cele 2 luni ale sale . A urmat o tevatura cu gasirea unei clinici veterinare in Constanta la 1 noaptea. In fine, am gasit-o , l-a tratat si apoi , cat a stat cu noi o noapte intreaga in camera ne-am dat seama ca e “puiul” nostru si , in ciuda scheunatului dureros de emotionant al mamei sale , m-am gandit ca pe termen lung , Pufi nu o sa o duca prea bine ca si un caine vagabond, asa ca l-am luat cu noi a doua zi pe plaja ,apoi cu trenul , apoi acasa.
Ei , dupa toate cele intamplate , si dupa necazul cu pipi pe parchet si vaccinurile lui peste , recunosc ca nu l-as instraina de mine nici pentru o secunda! Face parte din familie! Pana si parintii mei , reticenti la ideea unui nou caine in ograda , l-au acceptat si acum il corconesc ca pe un copil. E un alintat! Dar e minunat sa vezi cum creste , cum se dezvolta , cum se schimba si mai ales cum noaptea , latra si da din codita in somn!

Stiind toate acestea despre Pufi , nu pot sa ma gandesc decat cu mila si tristete la saracutele animalute parasite de “stapani” . Cum sa nu sufere ele cand , ca si un copil mic si speriat lumea oamenilor mari , se trezesc singure . E pacat ca si in secolul asta atat de indepartat de primitivism , uni oameni sunt atat de barbari!

P>S ..PUfi meu!